Publicat: 26 mai 2025
A venit momentul celei mai imposibile misiuni a îndrăgitului nostru dependent de adrenalină: să-i facă pe spectatori să lăcrimeze în timpul vizionării celui de-al optulea și, posibil, ultimul film din franciză. A reușit? Da și nu. Hai să ne lămurim, înainte ca recenzia asta să se autodistrugă.
Filmul continuă evenimentele din partea anterioară, în care Ethan Hunt și echipa sa se confruntă direct cu o inteligență artificială cunoscută sub numele de Entitatea. Pentru a o opri, trebuie să găsească submarinul rusesc „Sevastopol”, care conține codul sursă al Entității.
Începutul promitea mult. Când Ethan primește misiunea finală, ni se arată un montaj intens cu scene din toate filmele anterioare — un omagiu nostalgic care amintește tot ce-am trăit în ultimii 29 de ani... V-ați simțit bătrâni? Dacă sunteți fani, vă va atinge o coardă sensibilă. Dar regizorul Christopher McQuarrie nu se oprește aici: urmează conexiuni neașteptate cu filmele trecute.
Referințele sunt binevenite, dar franciza Mission: Impossible este, în primul rând, una dintre cele mai apreciate în genul acțiune. Iar aici apar primele probleme. Cruise, la 62 de ani, încă aleargă și face salturi nebune ca și cum timpul n-ar exista — și nu putem decât să-l invidiem. Continuă să-și facă singur cascadoriile, în timp ce echipa lui mai trage câteva focuri de armă sau se rostogolește pe margini.
Problema este că în Dead Reckoning acțiunea e cam rară. Avem doar câteva lupte și urmăriri destul de standard în primele două treimi ale filmului. Apoi, în ultimele 40 de minute, ritmul explodează: o problemă e rezolvată, dar vin alte trei. Timp să respiri? Nici vorbă. Filmul durează aproape 3 ore — un record pentru serie — deci nu uitați să mergeți la baie înainte.
Și da, vine o scenă tensionată pe acel submarin blestemat, dar și ea apare abia spre final. Pe scurt, s-a cam pierdut echilibrul între acțiune și umorul ironic specific francizei. Dar Dead Reckoning rămâne un test extrem pentru limitele fizice ale lui Cruise — iar scena finală cu avionul nu vă va dezamăgi.
Este logic ca într-un film care pune accent pe efecte practice și cascadorii reale, principalul antagonist să fie chiar o inteligență artificială. Însă modul în care această Entitate se comportă și este neutralizată… ridică multe semne de întrebare. Din nou, scenariștii cad în capcana de a umaniza AI-ul, ca și cum ar acționa exact ca noi doar pentru că „învață” de la noi. Dacă și voi credeți asta, vă recomand să studiați mai profund această temă și... vă doresc nopți liniștite. Sfat: pentru a vă bucura de film, nu analizați prea mult povestea.
Restul? Să trecem rapid, mai repede decât aleargă Cruise. Locațiile sunt spectaculoase: Anglia, Alaska, Africa. Distribuția cu veteranii seriei rămâne plăcută. Iar noii actori — Nick Offerman (Parks and Recreation), Hannah Waddingham (Ted Lasso), Trammell Tillman (Severance) — sunt surprinzător de bine integrați în poveste. Fiecare joacă un rol important. Umorul este mai reținut decât de obicei, dar un submarin numit „Loșarik”? Respect total.
Ca experiență vizuală, filmul este spectaculos. Uneori imaginea e atât de cinematografică, că ai vrea să pui pauză și să transformi un cadru într-un tablou. Mai ales scenele din Arctica — tăcerea albă a zăpezii e mai grăitoare decât multe dintre replici.
Și ca să răspundem la întrebarea din primul paragraf: poate că lacrimile de nostalgie vin la început, dar filmul nu reușește să se încheie în glorie. Fără spoilere, dar echipa doar se întâlnește pe o stradă aglomerată, dă din cap și pleacă în direcții diferite. Gata. Final. Sincer, mă îndoiesc că e chiar ultima parte. Destinul francizei stă din nou în mâinile publicului: box office-ul va decide dacă vom vedea continuarea — poate cu titlul „Răzbunătorii Noi”.
Luther (Ving Rhames) spune: „Lumea încă are nevoie de tine.” Și greu să nu fii de acord. Dependența lui Cruise de riscuri reale inspiră. Iar dincolo de cameră, ca producător, se vede cât de mult îi pasă de calitatea filmelor sale.
