Publicat:
În era remake-urilor nesfârșite, apariția unei adaptări live-action a filmului „Lilo & Stitch” era doar o chestiune de timp. Valoarea artistică a acestei idei „originale” este, ca de obicei, nulă, dar în cei 23 de ani de la lansarea animației originale a crescut o nouă generație de potențiali fani. Asta înseamnă că veșnic-verzii se întorc în seiful companiei Disney, împreună cu vânzările de merch. Și dacă vă întrebați dacă filmul este „tipic Disney” — răspunsul este nuanțat: este fidel originalului, dar și adaptat suficient cât să mulțumească toată lumea. Totuși... există un „dar”.
Lilo este o fetiță orfană care locuiește în Hawaii cu sora ei mai mare, Nani. Lilo iubește toate animalele, dar cel mai mult se împrietenește cu un „cățel” pe nume Stitch, care în realitate este un extraterestru periculos fugit dintr-o închisoare intergalactică.
Să începem cu cele mai vizibile diferențe față de animația originală. Agentul Cobra Bubbles, fost agent CIA și actual lucrător social, a fost „divizat” în două personaje. Acum, Tia Carrere (care a dat voce lui Nani în continuarea animată și serial) joacă rolul doamnei Kekoa — o asistentă socială care încearcă cu sinceritate să o ajute pe Nani. Cobra este totuși prezent, dar doar ca agent activ al serviciilor secrete.
Relația dintre Lilo și Nani a fost și ea ușor modificată. Nu afectează prea tare impresia generală, dar omniprezenta replică „'Ohana înseamnă familie” lasă un ușor gust de „Fast & Furious”. Extratereștrii Jumba Jookiba și Wendy Pleakley continuă să-l vâneze pe Stitch, dar acum sunt deghizați în oameni — interpretați de Zach Galifianakis și Billy Magnussen — ceea ce aduce noi ocazii pentru glume. Cât despre căpitanul Gantu — el a fost complet eliminat din poveste.
În ciuda modificărilor, regizorul Dean Fleischer Camp („Marcel the Shell with Shoes On”) depune eforturi reale pentru a păstra spiritul originalului — și, sincer, chiar reușește. Este aceeași poveste „Lilo & Stitch”, dar era mai fermecătoare în forma sa animată. Nici nu e vorba de grafică — aceasta este ok. Doar că ceea ce funcționează într-un desen animat, nu funcționează neapărat cu actori reali. Încă râd la scena în care Lilo o linge pe Nani cu o față prostească pentru a fi lăsată în pace. În filmul live-action, această scenă nu are același efect — nici măcar copiii din sală nu au râs.
Și aici apare problema principală, pe care am văzut-o și în remake-ul „Regele Leu”: realismul distruge momentele hiperemoționale, iar ceea ce ne făcea să râdem sau să ne minunăm devine brusc rigid și lipsit de magie. Nu mai are rost să discutăm pentru a mia oară despre tendința de a transforma animațiile în filme cu actori reali — aceasta există doar ca CEO-ul Disney să aibă cu ce se lăuda în rapoartele financiare trimestriale.
În rest, veți vedea prestații actoricești demne de laudă. Merită menționată micuța Maya Kealoha, în vârstă de 8 ani, în rolul lui Lilo — extrem de convingătoare. Evident, Dean Fleischer Camp știe cum să lucreze cu copiii și cum să le explice ceea ce trebuie să transmită. Aplauze. Iar muzica hawaiiană — din fericire — nu a fost schimbată, pentru care merită un mare mulțumesc.
„Lilo & Stitch” nu este un dezastru. Puține remake-uri Disney reușesc să fie atât de fidele materialului original — ceea ce e deja o realizare. Din nou, „Lilo & Stitch” este o reinterpretare demnă, care poate chiar să întărească dragostea pentru animația originală. Dar nu are acea magie animată și sinceritatea pe care o iubim.
